fbpx

Banii sau viața?

2019 a fost printre cei mai mortali ani din istoria Everestului. 11 persoane și-au pierdut viața, iar unul dintre principalele motive pentru care cel mai înalt vârf al Pământului le-a devenit cimitir este faptul că au apelat la agenții low cost de expediții.

După cutremurul din 2015 și evenimentele nefericite din 2014 și 2013, în lumea agențiilor care organizează expediții pe Everest și pe restul optmiarilor au apărut o serie de agenții low cost noi care, ca să-și facă loc pe piață, practică prețuri mult mai mici în comparație cu cele deja existente. În mod normal, un loc într-o expediție care-ți oferă șanse mari de reușită în condiții corecte de siguranță costă 45-50.000 de dolari, putând ajunge la 80-100.000 USD. Când propui prețuri de 20.000 de dolari, din care 11.000 înseamnă doar taxa de vârf către guvernul nepalez, e clar că de undeva faci rabat. De regulă, de la securitate și de la calitatea hranei, a numărului și calității ghizilor. Faptul că toți cei 11 morți din 2019 erau clienți ai acestui gen de agenții low cost nu e deloc întâmplător.

Cam același trend se manifestă și în rândul agențiilor/ghizilor care oferă servicii de organizare sau ghidaj în diverse trekking-uri din lumea întreagă. Pentru că foarte multă lume își dorește, în ultimul timp, să trăiască experiențe deosebite la prețuri cât mai mici, au apărut și cei gata să beneficieze de pe urma foamei de aventură. Întrebarea pe care trebuie să și-o pună orice om care ajunge în fața unei oferte care pare de nerefuzat e ce se ascunde în spatele ei? De ce e cu 15-20% mai ieftină decât celelalte oferte de pe piață? Are legătură cu norocul care a dat, brusc, peste noi? Nu, de cele mai multe ori, de undeva, lipsește ceva. E ca atunci când găsești nu anunț auto despre un BMW X5 nou la 15.000 de euro, ceva nu se leagă.

Zilele astea, mi-a căzut sub ochi o ofertă a unei agenții românești pentru trekking-ul spre tabăra de bază a Everestului. Pentru că durata propusă nu se prea potrivea cu realitatea din teren – pe care o știu foarte bine, după 10 experiențe avute acolo – am verificat un pic traseul. Ce să vezi? Pe toată durata trekking-ului, o singură zi de aclimatizare, la 3300m. Apoi, de la 3300 de metri până în EBC, la peste 5300 de metri, organizatorii nu mai prevăd o altă zi de aclimatizare absolut necesară, pe care o fac toți ghizii cu experiență și responsabilitate. Pur și simplu, 2000 de metri urcați continuu, în condițiile în care regula la altitudine e să nu urci mai mult de 1000 de metri fără o zi suplimentară de aclimatizare.


Ia vezi, poate te interesează și alte sfaturi despre trekking-ul în Himalaya.


În Carpați sau sub 3000m, să urci o asemenea diferență de nivel nu e periculos, organismul are oxigen suficient care să susțină efortul și viața. La 5000 de metri, însă, unde organismul uman primește 50% din oxigenul cu care e obișnuit, o asemenea strategie poate duce la Acute Mountain Sickness (AMS) și, posibil, la moarte. Nu de alta, dar așa a apărut clinica din Pherice, pe la începutul anilor ’70, pentru că 4 trekkeri japonezi au reușit să moară la 4200m din cauza efortului în regim de lipsă de aclimatizare.

Una peste alta, în momentul în care găsiți o ofertă suspect de ieftină, verificați durata și programul aventurii, zilele de aclimatizare și cele de rezervă. Întrebați oameni care se pricep și oameni care au mai fost în locurile alea. Dacă e ok, luați-o. Dacă aveți vreo îndoială, mai căutați. Stay safe!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *