fbpx

Uganda: un munte superb, Rwenzori, și un spectaculos safari pe apă

Ianuarie 2012, Uganda. Rwenzori Mountain. Margherita Peak, 5109 metri. M-am hotărât să fac această expediţie din trei motive: voiam să merg cu David şi să învăţ de la el ce înseamnă organizarea unei expediţii, îmi făcuse capul mare că este cel mai frumos munte pe care l-a urcat el în cele 36 de expediţii ale lui şi, apoi, voiam să văd cum mă comport din punct de vedere fiziologic la altitudine mare. Ar fi fost prima dată când urcam la peste 5000 de metri şi voiam să ştiu dacă sunt în stare. Până la urmă, era testul care urma să-mi arate viitorul meu de montagnard: am capacitatea fizică necesară pentru a ataca munţi cu adevărat înalţi sau mă orientez către escalada pură, pe perete, la altitudini maxime de 4000 de metri şi atât? Spre bucuria mea, în final am constatat că pot să merg mai sus de atât.

Oamenii

Cei cu care am interacţionat noi – porteri, ghizi, oficiali ai Parcului Ruwenzori – sunt oameni de ispravă. Săraci, prost ocrotiţi de un sistem de sănătate aproape inexistent, fără vise şi idealuri, sunt, totuşi, veseli şi comunicativi. Toţi cei care intră în contact cu turiştii vorbesc o engleză acceptabilă, sunt serviabili, îţi împărtăşeşc informaţii fără să fie nevoie să-i tragi de limbă, dar nu-ţi intră în suflet pentru 5 dolari bacşiş, ca egiptenii. Dacă n-ar fi bolile care-i seceră, cred că ar putea fi oarecum fericiţi. Mergeam într-o zi cu microbuzul nostru, imediat după ce coborâsem de pe munte, spre un safari. Toţi râdeam, David cânta, Somoza îl tachina pe Răzvan, Marius ţinea cursuri de nutriţie ca de obicei, eram relaxaţi aşa cum pot fi numai nişte oameni care şi-au atins obiectivul şi pe care îi aşteaptă două zile de relaxare meritată. Şoferul nostru, Xavier, nedormit şi cu ochii roşii ca de obicei, era mai tăcut ca ultima oară când îl văzusem. L-am întrebat ce are. Mi-a răspuns simplu: „Ştii, în noaptea în care v-am dus pe voi de la Kampala la Kasese, mi-a murit un băiat”. Am amuţit şi la fel au reacţionat şi ceilalţi când le-am spus. Ne-am simţit vinovaţi. „Ştiai că e bolnav şi totuşi ne-ai dus pe noi la Kasese?”. „Aa, nuu, eram plecat de la prânz. Seara i-au apărut simptomele, iar noaptea a murit de malarie”. Boală care se previne cu pastile care pe mine m-au costat 3 euro… This is Africa.

Muntele

Este, într-adevăr, superb. Pădure tropicală, ploaie, ceaţă, bambuşi, traversări de râuri cu poduri sau fără, mlaştini după mlaştini şi iarăşi mlaştini – dracu’ a mai văzut mlaştină la 45 de grade înclinare? :)) – lacuri minunate, pârşi, trasee la aderenţă, gheţari, verticale de stâncă, crevase. De vreme am avut noroc. Ne-a plouat o singură zi, iar pe vârf a fost senin, ceea ce pe Margherita se întâmplă destul de rar. Norocul meu proverbial la capitolul „vreme pe munte” a lovit din nou.

Ascensiunea

În primul rând, echipa: David Neacşu, Aurel „Somoza” Marin, Horea Popescu, Dan Barbu, Iulian Spătaru, Marius Duţu, Răzvan Mirea şi subsemnatul.

Apoi, ghizii: Big John, Philimon şi Sebastian. Plus doi bucătari şi vreo 25 de porteri. Aceştia merită o atenţie suplimentară. Nu sunt şerpaşii din Himalaya, dar te impresionează. Cu greutăţi de 20-25 de kg în spate, ne prindeau de fiecare dată din urmă, deşi plecam înaintea lor de la refugii. Încălţaţi cu cizme de cauciuc şi cu poverile prinse de frunte cu nişte chingi, păreau inepuizabili. Noaptea dormeau în nişte anexe ale refugiilor şi, pentru că erau prea mulţi pentru a încăpea întinşi pe jos, dormeau pe vine, proptiţi unii în alţii. Ca să se încălzească făceau focul înăuntru, aşa că ziua, când ne depăşeau, degajau un amestec de fum şi transpiraţie de-ţi tăia genunchii…

Ziua 1
Base Camp Nyakalengija (1500 m) – Nyabitaba Camp (2650 m)

Pe drum, m-am conversat cu Big John, ghidul nostru. Are 63 de ani, prima dată a urcat vârful la 18 ani („cu bărbaţii din tribul meu”) şi nu-şi mai aminteşte de câte ori a fost de atunci pe vârf… După ce noaptea trecută o petrecuserăm în avion între Amsterdam şi Entebbe, iar ziua ne zdruncinaserăm 7 ore cu microbuzul de la Kampala la Kasese, 1150 de metri diferenţă de nivel a fost exact ce ne lipsea. Drept pentru care, la refugiu am dat-o pe palincă… 🙂 Vă asigur că discuţiile au fost foooaaaaarte filosofice, pe subiecte profunde. Atât de profunde că nu pot fi reproduse aici! Grupul începea să se lege frumos, cu catalizatorul lichid de mare excepţie. Şi de mare clasă, fiind îmbuteliat în sticle de Evian! :)) Până au venit ghizii noştri cu mâncarea gătită, noi dădusem gata prima tranşă de slană, salam de Sibiu şi ceapă roşie. Nu întrebaţi cum au ajuns astea în Uganda, avem dreptul să tăcem! 🙂

Ziua 2
Nyabitaba Camp (2650 m) – John Mate Camp (3380 m)

Ne-am trezit pe-o ploaie tropicală de toată frumuseţea. Pe hârtie, tura suna bine, doar 700 de metri diferenţă de nivel, doar că durata probabilă (6-7 ore) nu se prea lega. Ori aveam de bălăurit ca bezmeticii pe o curbă de nivel cu înclinaţie mică, ori traseul nostru urca şi cobora. Bingoooo, dacă tot plouă, să fie tacâmul complet, a doua variantă! Prin urmare am început cu o mare coborâre spre Mubuku River, aşa că după vreo două ore de mers noi abia făcuserăm 50 de metri diferenţă de nivel din cei 700 faţă de Nyabitaba. Şi deja începuseră noroaiele… N-am avut altă soluţie decât să mergem ca Daniela Silivaş la bârnă, pe beţe, rădăcini, movile, pe orice ne putea ţine la suprafaţă, cât de cât. Şi, cum ulciorul nu-i infailibil, bine-nţeles că la un moment dat mi-a alunecat piciorul de pe un ciot şi s-a dus până peste gleznă într-un minunat de împuţit noroi format din mâl, apă, frunze putrezite şi cred că şi vreo maimuţă moartă, că prea puţea! Am ajuns la John Mate după vreo 6 ore de mers, chiar la fix inainte să înceapă o mare ploaie cum doar la ecuator poţi vedea. Ne-am cunoscut şi viitorii colegi de refugii şi drum, doi nemţi şi patru francezi. În bunul nostru obicei, am scos slana şi palinca şi dă-i veselie!! 🙂 Am făcut sampling la nemţi cu nişte slană, salam şi ghiudem şi aşa am aflat că erau RDG-işti din Dresda şi că pe vremea comunismului căţărau prin Făgăraş. „Auziţi, da’ de palincă aţi auzit?” i-am întrebat. Mi-au răspuns râzând că la altitudinea la care eram nu mergea aşa ceva, de unde am dedus că experimentaseră proprietăţile Evianului ardelenesc… Momentul serii a fost când s-au destrămat norii şi am văzut pentru prima dată în depărtare Margherita, vârful pentru care veniserăm aici. Dormea alături de sora ei mai mică, Alexandra, cele două fete ale masivului Stanley. Se vedea superb, printr-o spărtură a norilor, deasupra gheţarului, la vreo 2000 de metri deasupra noastră. Aveam să-l atingem mai repede decât credeam. 🙂

Ziua 3
John Mate Camp (3380 m) – Elena Hut (4541 m)

A fost ziua câştigată faţă de planul iniţial. Mă rog, prima zi câştigată. În mod normal, ar fi trebuit să ne oprim la Bujuku Camp, la 3977 m, de unde să urcăm a doua zi la Elena Hut, ultimul refugiu înainte de atacul final. Nu mai ştiu cu ce motive ne-a aburit David, cert e că am băgat vreo 1200 de metri diferenţă de nivel şi asta prin mlaştini şi la o altitudine care începea să pună probleme de oxigenare. Plecarea de la John Mate ne-a pus în faţa sperietorii lui David din toată perioadă premergătoare expediţiei: mlaştinile Bigo Bog.

A început bine, în sensul că am mers vreo 2 kilometri pe deasupra mlaştinii, pe o punte din scânduri care s-a sfârşit brusc! 🙂 După, a început distracţia. În mlaştină creşteau nişte plante ca nişte movile pe care trebuia să ţopăim şi, în acelaşi timp, să ne păstrăm echilibrul. E o chestie extrem de obositoare, pentru că eşti tot timpul încordat, iar la efort nu participă doar picioarele, ci tot corpul. Una peste alta, o sută de metri de mers pe plat pe sărăciile astea mi se părea echivalentă cu 100 de metri de diferenţă de nivel urcată! 😀 Şi, ca să fie treaba-treabă, pe la 4000 de metri, după lacul Bujuku, nenorocita de mlaştină a început să urce abrupt. Să vezi distracţia dracului să urci o pantă de 45 de grade plină de noroi şi, din loc în loc, să trebuiască să şi caţeri porţiuni de stâncă, cu încălţările pline de noroi…

Atunci am început să observ că nu numai oboseala fizică e de vină. Până la urmă, nu făcusem decât vreo 600 de metri diferenţă de nivel, nici n-aveam de ce să simt vreo mare oboseală. Nici refacerea în pauze nu mai funcţiona la fel… Oops, altitudinea începe să-şi facă simţită prezenţaaaa… Chiar dacă fizic eşti ok, iar acidul lactic acumulat în muşchi încă nu provoacă oboseală, concentraţia din ce în ce mai mică de oxigen din aerul rarefiat nu-ţi mai asigură oxigenarea celulelor musculare şi nici a creierului. Secretul e să schimbi ritmul de mers, să încerci respiraţia corectă, adică cea abdominală, nu cea toracică, să faci totul mai lent decât până atunci. În momentul în care mi-am stabilit un ritm de doi paşi la trei-patru secunde, totul a revenit la normal. Făceam efortul potrivit pentru cantitatea de oxigen pe care aerul mi-o putea oferi. Am devenit foarte atent la respiraţie şi la reacţiile corpului. Am început să experimentez: cum nu respiram corect de 3-4 ori, imediat genunchii dădeau alarma.

Am ajuns la refugiu, la 4500 m, mulţumit deplin de condiţia mea. Aveam doar o uşoară durere în ceafă şi atât. Nu ameţeală, nu greaţă, ba chiar mi-era foame, ceea ce era semn că metabolismul funcţionează corect. Totuşi, prea mult entuziasm strică. Încântat de ce bine mă simt la 4500 de metri, m-am apucat să-mi pregătesc rucsacul pentru atacul de dimineaţă asupra vârfului: am scos din rucsacul mare colţarii, hamul, casca, coarda, pioletul, bocancii de vârf şi toate celelalte, ca să le pun în rucsacul mic. Excitarea pregătirilor m-a făcut să uit de ritmul corect al mişcărilor şi altitudinea m-a pedepsit rapid. Mi s-au tăiat genunchii, m-au luat ameţeala şi greaţa şi m-am aşezat repejor. Mi-a trebuit vreo oră să-mi revin, după trei ceaiuri băute şi două drumuri la budă. După aceea, am avut grijă cum mă mişc şi n-am mai avut probleme. Nu e simplu. Încercaţi să faceţi prin casă mişcările pe care le faceţi în mod normal, dar concentraţi-vă să le faceţi la jumătate din viteza normală, vedeţi cât vă ţine! :)) Atunci am înţeles de ce la 7500-8000 de metri îţi ia două ore să-ţi strângi sacul de dormit şi să-ţi legi şireturile la bocanci…

Atacul final

Seara am mâncat bine, pe la 9 ne-am potrivit ceasurile să ne trezească la 3.00AM, am făcut poze şi ne-am băgat la somn ca sardelele. La 3.30 urmau să vină „suedezii” noştri cu ceai, cafea şi ciocolată, la 4.00 trebuia să plecăm. Eram curios dacă voi dormi, pentru că excitarea dinaintea evenimentelor importante îmi cam taie somnul. De data asta, oboseala acumulată prim mlaştini a fost mai puternică. Ea şi dopurile de urechi, care m-au apărat cu succes de sforăiturile lui Somoza şi Răzvan, m-au ajutat să prind câteva ore bune de somn.

M-am trezit la un moment dat din cauza surplusului de ceai din organism, am ieşit afară în chiloţi şi în pufoaica uşoară şi am văzut cel mai înstelat cer pe care vi-l puteţi închipui. Era crystal clear şi asta era semn bun. M-am băgat la loc în refugiu şi în sacul de dormit şi m-am trezit – tot ca de obicei înaintea evenimentelor importante 🙂 – înainte să sune ceasul, adică pe la 2.45. La câteva minute s-a trezit şi David, i-am trezit pe toţi şi am început recensământul: care e în stare să meargă pe vârf şi care nu. Aveam emoţii pentru Marius, care seara era pleoştit rău: când ne-am culcat abia respira, n-avea poftă de mâncare, îl durea capul. Mi-ar fi părut rău pentru el să nu poată merge. Dar s-a hotărât să meargă, deşi nu era în cea mai bună formă. Până la urmă, am plecat 5: eu, David, Marius, Horea şi Dan.

Drumul până pe vârf a fost cam aşa: vreo 300 de metri diferenţă de nivel căţărare pe stâncă, apoi urcuş lin pe gheţar, la colţari, apoi o coborâre în rapel pe stâncă de vreo 100 m, cam sălbatică, apoi o căţărare tricky rău, la colţari şi piolet, pe o gheaţă sticloasă şi necasantă, apoi o minune de urcuş pe gheţar lungă de vreo 90 de minute. La final, din nou vreo 150 de metri diferenţă de nivel căţărare pe stâncă şi iată-ne pe vârf, la 5109 metri, pe cel de-al treilea vârf al Africii, Margherita Peak! 🙂 M-am bucurat tare pentru Marius, care urcase efectiv cu ultimele puteri. Dintre ceilalţi, Horea şi Dan urcaseră bine, ei mai având experienţe anterioare la altitudini mari. Cât despre David, el fuma liniştit! :)) Ne-am întors la refugiu pe la 14, plecaţi de-acum de 10 ore. Băieţii ne aşteptau cu cutii de suc de mango şi ouă ochiuri. Ne-am odihnit vreo oră, pentru că ne aştepta un drum de 3-4 ore către refugiul următor, Kitandara.

Ziua 4
Elena Hut (4541 m) – Kitandara Lakes Camp (4027 m)

A fost cel mai nesuferit drum. Genul de drum în care ai impresia că destinaţia merge şi ea în aceeaşi direcţie cu tine. Eram treaz de la 3 dimineaţa, făcusem vârful, nu mai aveam nici un fel de motivaţie să merg după 10 ore de mers până pe Margherita şi-napoi. M-am târât până la Kitandara, iar la ora 20.30 dormeam deja. Bine-nţeles că pe la 22.00 m-am trezit şi mai dormi, Costine, dacă mai poţi! L-am trezit pe David să-i cer cartea pe care o citea în noaptea de la Nyabitaba şi am citit până pe la 1.30, când în sfârşit m-a furat peisajul. Aaa, nu înainte să-mi fac plimbarea rituală în chiloţi şi pufoaică pe-afară! 😀 La 6 eram pe picioarele din spate, gata de plecare către următorul refugiu, Guy Yeoman… 🙂

Ziua 5
Kitandara Lakes Camp (4027 m) – Nyabitaba Camp (2650 m)

…care până la urmă s-a dovedit a fi Nyabitaba, adică am mai sărit un refugiu, graţie pornirilor vitejeşti ale lui David! 🙂 Drumul ăsta are şi el o poveste. Am regăsit forma de relief „preferată”, mlaştinile. De data asta, a făcut şi victime: camera mea foto, cu toate pozele şi filmele de pe vârf, s-a dus din case-ul ei să se odihnescă cine ştie pe unde, moment în care m-am albit. Primul impuls a fost să ofer 100 de dolari către doi porteri dacă se întorc şi mi-o găsesc. Suma mi-a venit la gură negândit. Imediat ce-am spus-o m-am gândit că e puţin, dar când i-am văzut pe cei doi c-au făcut cale-ntoarsă imediat, am zis c-am nimerit-o bine. Şi chiar o nimerisem. La vreo două zile după, uitându-mă la o emisiune pe o televiziune ugandeză, am văzut cât câştigă un porter din construcţii, adică ăla care cară cărămizi şi saci cu ciment cu cârca: 2 dolari pe zi. Şi, apropo de costurile vieţii, benzina costa ca la noi… După vreo 10 ore de mers, am ajuns la Nyabitaba, locul de unde plecaserăm cu 5 zile în urmă. Am sărbătorit succesul expediţiei cu câte două beri de persoană. Beri pentru care un porter mersese 4 ore până în sat, pentru 10 dolari.

 

Zilele 6 – 10
Kitandara – Nyakalengija – Kasese – Margherita Hotel – Queen Elizabeth Park – Kampala – Entebbe – Amsterdam – Bucureşti

Fast forward: am coborât la base camp; am primit diplomă; am împărţit copiilor ciocolată Bounty; am bookuit un safari; am pus la loc două din cele trei kile pierdute pe munte cu ajutorul cartofilor prăjiţi şi al berii; am revenit pe FB; am râs de ne-am spart; m-am răsfăţat cu Horea cu două Cohibe şi-un Metaxa Private Reserve cu care m-am cărat de la Bucureşti şi cu care am să mă car în fiecare expediţie from now on; am speriat chelnerii de la Margherita cu setea noastră! :))

 

Ultima întâmplare de menţionat s-a petrecut pe aeroportul din Entebbe. La check in, un vameş a vrut să-mi vadă colţarii din rucsac. Când l-am desfăcut, deasupra aveam o punguţă cu câteva pietre de pe vârf luate ca amintire. Mă întreabă ce e cu ele, îi spun, el nu, că am nevoie de aprobare de la ministerul geologiei. Prietene, sunt amintiri, nu-ţi fur subsolul! Ăsta nimic, eu trântesc colţarii şi-l iau la înjurături în româneşte, măcar să mă descarc. La un moment dat, mă opresc din urările de bine şi-i zic „prietene, am venit în ţara ta, am cheltuit 2000 de dolari şi tu-mi spui că nu pot lua nişte pietre?” Stă ăla un pic, după care-mi cere paşaportul. Hai, zic, să vezi acu’ ce plec eu din Uganda în mai 2013!!! Se uită în paşaport, mi-l dă înapoi împreună cu pietrele şi-mi spune că pot să le iau. Doamne-ajută că pe paşaportul meu nu scria US, UK, France, Portugal, Belgium sau mai ştiu eu ce ţară care a ciordit la greu din Africa… 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *